Capitolul 10
Zece minute mai
târziu, cinci gardieni ne conduceau pe un coridor puternic luminat, care
mirosea uşor a ţigări de contrabandă. Şeful
lor s-a oprit în faţa unei camere pe care scria CUSTODIE şi a descuiat-o cu un
card pe care l-a scos din buzunar.
–
Înăuntru, a zis morocănos şi a deschis uşa.
Cel care mă
ţinea de cot m-a împins, nu tocmai blând, iar mama ne-a urmat. Încăperea era un
pătrat mic de deznădăjduire. O clipire roşie. Apoi:
Dimensiuni: 4 pe 3 metri.
Mi-am reţinut un
chicotit de groază. Perfect. Ştiam dimensiunile exacte ale deznădejdii. Masa
metalică fragilă din mijloc avea urme de scrijeliri cu un cuţit sau cu vreo
cheie sau cu vreun alt instrument ascuţit. Era înconjurată de patru scaune din
plastic, mai potrivite pentru o terasă, câte două pe fiecare parte. O cameră
video se vedea în colţul din stânga, iar clipirile roşii ale becului confirmau
faptul că era pornită. Niciun birou, nicio decoraţiune,
nimic care să fie sufficient de greu pentru a putea fi folosit ca armă.
– Luaţi loc, a lătrat gardianul-şef.
Paznicii noştri
ne-au escortat pe partea opusă a mesei şi au tras cele două scaune, iar
scrâşnetul lor l-a făcut pe gardianul meu să tresară. M-am aşezat pe scaun,
privind-o pe mama făcând acelaşi lucru. Nici măcar nu ne-au scos cătuşele
pentru a ne lua amprentele. Un gardian a venit la spatele nostru şi ne-a trecut
degetele peste un scaner portabil. Cu un aer absent, am apăsat metalul rece
care îmi ţinea încheieturile şi am pipăit lanţul întins între ele.
Tracţiune: 230 kg.
În loc să mă liniştească, informaţia n-a făcut decât să
intensifice nervozitatea care îmi zgândărea stomacul. Orice încercare de
evadare ar fi pus-o în pericol pe mama. Nu puteam să risc. Unul dintre gardieni
a ieşit, alţi doi au rămas înăuntru, iar patru afară. Cu cât stăteam mai mult
fără să fim luate la întrebări, cu atât eram mai neliniştită. Faptul că nici
măcar nu se sinchiseau să vorbească cu noi trebuia să fie un semn foarte,
foarte rău. Cu cei doi gardieni acolo, riscam doar o conversaţie minimă, fadă,
în următoarele două zeci şi unu de minute, ascultând zumzetul motoarelor de
avion de deasupra. Am aşteptat. Şi
am aşteptat. În cele din urmă, uşa s-a deschis. O singură privire la bărbatul
în costum negru, care a dat o tură prin încăpere atent, scanând metodic
poziţiile noastre, şi mi-am dat seama că aveam probleme.
Tipul acela se
purta ca un profesionist, diferit de cei de la securitatea aeroportului. Dar
cine era?
Ţinta: localizată.
Mi-am încleştat mâinile în spatele scaunului. Încetează. Încetează, încetează, încetează. Tot corpul mamei s-a încordat, când bărbatul a scos din buzunarul
costumului un ecuson. Apoi,
capul ei s-a lăsat în faţă. M-am întors s-o liniştesc, dar, în acelaşi timp, bărbatul a zis:
– Bună, Nicole. Ne-a fost dor de
tine.
Ne-a fost dor de tine.
Capul meu s-a
întors brusc spre el, în timp ce pumnii mei au început să tremure. Mama… mama
îl cunoştea. Iar asta putea însemna un singur lucru. Guvernul ne găsise. Ochii căprui
ai bărbatului au trecut de la mama la mine, iar slabele noastre şanse de
scăpare au devenit aproape nule.
– Nicole Laurent, eşti arestată
pentru spionaj şi furt al proprietăţii armatei. Tu şi MILA o să fiţi îmbarcate
imediat într-un avion care vă va duce pe pământ american.
Mama şi-a ridicat privirea încet.
Buzele i s-au strâns, dar n-a spus nimic. Doar se uita drept înainte. Bărbatul
şi-a trecut degetele peste cravata bleumarin.
– Chiar credeai că o să scapi? Eşti
om de ştiinţă, Nicole, nu agent. Prea
mult timp petrecut în laborator, presupun.
Apoi s-a uitat
la mine şi a scuturat din cap.
– Dacă ai întâmpinat probleme cu
proiectul, trebuia să ceri să fii mutată.
Râsul
mamei a răsunat în gol.
– Sigur, Frank. De parcă generalul
Holland ar fi permis asta. În plus, n-ar fi ajutat la nimic. Ceea ce facem noi
– ceea ce faci tu – e greşit. Uită-te la ea! Uită-te! Spune-mi ce vezi. Un
robot sau o adolescentă speriată?
Disconfortul
creat de privirea analitică a lui Frank m-a făcut să mă foiesc. Am vrut să-mi
încrucişez braţele peste piept, dar cătuşele m-au împiedicat.
– Nu contează ce văd, ştii doar. Nu e deloc decizia mea. La fel cum nu e a ta.
A scuturat din
cap şi s-a retras spre uşă. Chiar înainte să o deschidă, s-a întors spre mama.
–
Îmi pare rău că s-a ajuns aici, Nicole.
Când
uşa s-a închis, mama s-a uitat spre mine.
–
Nu uita ce ţi-am spus, mi-a şoptit. Când o să ajungem la sediu, fără emoţii.
Mi-am mutat privirea spre peretele alb din stânga mea.
Altfel, lacrimile din ochi ar fi arătat adevărul: nici nu ajunsesem încă acolo
şi, iată, deja eşuam.
Desi nu am citit genul acesta de carti, uite aceasta ar fi un inceput promitator pentru mine :)