Descriere:
Monstrul a aparut dupa miezul noptii. Asa cum fac monstrii de obicei.
Dar Conor nu-l asteapta pe acesta, ci pe cel din cosmarul sau, care-l bantuie aproape in fiecare noapte de cand mama lui s-a imbolnavit. Cu bezna, vantul si urletele. Monstrul acesta care-l viziteaza e diferit. Salbatic si neimblanzit. Si vrea de la Conor lucrul cel mai periculos.
Chemarea monstrului, roman dublu castigator al Carnegie Medal (pentru fictiune si ilustratii), spune o poveste extrem de emotionanta despre dragoste, pierdere si speranta, dupa o idee a lui Siobhan Dowd, a carei moarte prematura a impiedicat-o sa dea glas povestii.
RECENZIE:
Nu cred ca exista cititor care n-a auzit macar o data numele acestei carti sau nu a vazut pe cineva citind-o, laudand-o sau vorbind doar de bine despre ea. Iar daca tu n-ai auzit de ea, poate esti norocos. Sau foarte ghinionist.
Unii spun ca e o carte pentru copii, avand ca personaj principal un pusti si multe pagini fiind doar ilustratii complete, fara text. Desi sunt si pagini ce imbina ilustratiile cu textul sau unele capitole incep si/sau se incheie cu un mic desen. Insa eu, ca si altii, zic ca e o carte pentru toata lumea, si ca nu trebuie sa ai zece ani sau paisprezece ca sa o poti citi, ci poti avea douazeci sau saizeci. Nu cred ca romanele bune au nevoie de varsta si atata timp cat nu contin ceva explicit sau care deranjeaza in cazul copiilor, atunci sunt bune pentru oricine.
Sincer, desi am auzit atat de multe despre ea n-am avut asteptari de niciun fel. Am preferat sa o incep, sa o citesc si sa o termin, avand mintea deschisa si incercand sa nu ma gandesc la toate laudele si miile de cinci stele sau la parerile negative. Si mi-a facut tare bine asa si m-am simtit minunat citind cartea, fiind doar eu si paginile, Conor si monstrul. Iar ilustratiile completeaza extraordinar povestea si nu cred ca romanul asta ar fi la fel de bun fara ele. Dar nici ele fara text.
La prima vedere ai spune, asa cum am crezut si eu, ca e o poveste simpla, scrisa intr-o maniera simplista, cu niste schite frumoase alaturi, despre un copil, mama lui si un monstru. Insa eu cred ca e vorba despre viata, durere, bucurie, rasete, lacrimi, tipete, speranta, momentul ala in care esti sfasiat din interior si-ti vine sa sfasii totul in jur. Nu cred ca o carte geniala sau extraordinara, ce te da peste cap si poti spune ca n-ai mai citit niciodata asa ceva. Pentru ca nu asta e rolul ei si nu cred ca asta isi propune. Ci e un roman plin de viata si toate aspectele ei, vazute prin ochii unui copil si un monstru, amandoi extrem de bine construiti si descrisi, atat fizic, cat si din punct de vedere al caracterului, cu defectele si calitatile lor. Nu e o carte despre bine si rau, viata si moarte, lumina sau intuneric, ci e despre zonele gri, acele secunde care se scurg intre sfarsitul noptii si rasaritul soarelui, clipele alea scurte dintre trezie si somn, secunda dintre zambet si hohot de plans.
Nu vreau sa laud acest roman si sa-l acopar de cuvinte pompoase, pentru ca ar suna gol. E genul de carte pe care trebuie o citesti si sa o simti, sa gandesti ceea ce citesti si sa lasi ultimele pagini si randuri sa-ti ofere acel ramas bun; care poate va fi amar, dulce, sarat. Poate vei plange, vei rade, vei vrea sa o arunci pe pat sau vei sta pur si simplu ca mine, fara sa zambesti, dar cu ochii stralucindu-ti in cap, imaginandu-ti ca acolo undeva, Conor si monstrul sunt ei. Asa cum doar ei stiu.
N-am reusit sa-l cunosc pe Monstru atat de bine pe cat mi-as fi dorit, dar poate nici n-as fi reusit sa-l inteleg complet. Fiind asa de batran si complex, stiind atat de multe si vazand totul in atatea nuante si din toate unghiurile pe care noi nu le vedem sau nu vrem. Cred ca el e ca viata, care poate vrea sa ne ajute, ne da sfaturi fara sa vorbeasca, ne ia la palme, plange, ne bate, rade cu noi sau de noi. Si noi nu intelegem. Si suntem furiosi sau fericiti. Din toata povestea cred ca sunt Conor si cred ca toti suntem el, uitandu-ne la Monstru si incercand sa intelegem ce se intampla. Sa-l intelegem pe el, pentru ca de cele mai multe ori noi spunem ca problema nu e la noi sau in noi. Pentru ca asa e mai usor.
Lectura placuta si sincer decat sa incercati sa convingeti pe cineva sa citeasca aceasta carte, mai bine o dati cu imprumut sau o oferiti cadou. E mai simplu! :)
