S-a născut în capitala României pe 23 aprilie 1989 și a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ din București. A făcut patru ani de istorie și unul de jurnalism, dar a învățat mai multe din voluntariat. Este jurnalistă și promoter cultural și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A mai colaborat cu diverse reviste și asociații de tineret. Își numește articolele, atât cele scrise, cât și cele editate de ea, povești-de-dat-mai-departe. Înainte să fie acestea, însă, a fost proza. Scrie cu gânduri serioase de la 16 ani, și tocmai de aceea a publicat abia la 24. Din toamna lui 2013 a început să trimită texte mai multor reviste, iar la începutul lui 2014 a debutat în print cu romanul alter.ego. la Editura Herg Benet.
E fascinată de legătura dintre istorie și literatură, crede în microschimbări și în România și consideră că fericirea înseamnă pisici, iubire, cunoaștere, muzică și cărți. În fiecare zi învață ceva nou și se (re)îndrăgostește. Are multe fobii și obsesii, dar e ferm convinsă că literatura salvează vieți. Ei, cel puțin, i-a salvat vreo trei. Visul său, rezumat în două fraze, este: Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cât voi trăi. Sau voi trăi cât voi scrie.
O găsiți și în locul său de joacă, pe anamanescu.ro.
Cărți:
Numele meu este Sonnja. Sunt vicioasă, singură, răzvrătită şi mizerabilă.
Noi vom schimba lumea. Suntem cei care vibrează. Stârnim valuri, uragane şi cutremure, dar merită. Sau cel puţin asta am crezut toţi la început.
Printre cărţi, tripuri, flashback-uri, eşecuri, iluzii, idealuri, ţigări, vin, iarbă, un fort din cuburi de zahăr impregnate cu acid, metamorfoze, felinare care dansează, Muzica goală, fluturi, uragane, sex, dragoste, prietenie şi artă, mesajul este simplu: păstrează-ţi esenţa şi iubeşte. În ordinea asta.
„Universul a început cu un Bang și s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri”
„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.
Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.”
- Cristina Nemerovschi
Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.
Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.
„M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde?
Oricare volum poate fi comandat de pe site-ul Editurii Herg Benet.
- Ce se produce în mintea ta în momentul în care te apuci de scris?
Depinde în ce punct sunt. Prima oară vin neliniștea și nerăbdarea. Îmi încep cărțile din obsesii care nu îmi dau pace. Știu care va fi titlul, cum se va încheia și care va fi atmosfera, dar nu știu povestea.
Cînd scriu prima versiune, cea prin care o descopăr, legătura dintre mînă și subconștient ocolește rațiunea. E o perioadă haotică și frustrantă, pentru că nu știu niciodată ce se va întîmpla cînd mă voi așeza în fața foilor. Scriu – și e prost, și nu are sens – pînă cînd am o fundație pe care simt că pot construi.
Abia apoi încep să schițez cartea – fișe de personaje, fire narative, structură etc. – și îmi pun o întrebare crucială: sunt pregătită să scriu povestea asta? Dacă nu, mă apuc de cercetare.
Pe urmă trec prin cîte variante de manuscris e nevoie pînă cînd are loc acel declic și știu exact care e cheia poveștii pentru mine. Asta poate să se întîmple de la prima mînă sau poate să aștepte zeci de rescrieri (între timp fac trecerea de la ciorne la caiet și de la caiet la computer). Am avut la fiecare carte de pînă acum un moment de claritate în care am înțeles rostul ei, obsesia din care s-a născut, mesajul pe care vreau să îl transmit, lucrurile care țin, de fapt, doar de mine, nu și de cum va fi citită.
Din punctul ăsta îmi pun pălăria de redactor. Tai în carne vie și cîntăresc fiecare cuvînt ca să mă asigur că povestea aia care a izvorît din obsesiile mele se va oglindi și în alții. Tot procesul se încheie cu două corecturi finale – una înainte să o trimit la editură, una pentru bunul de tipar. Și apoi nu mai deschid cartea. Nu mai e a mea.
- Reprezintă pentru tine scrisul o dificultate?
Din tot ce ți-am povestit mai devreme, cred că reiese destul de clar faptul că este un proces consumator – și de emoții, și de timp. Însă nu mi se pare dificil, ci de bun-simț. Nu am cum să scriu o poveste perfectă, dar pot scrie, cu uneltele și cunoștințele pe care le am în momentul acela, cea mai bună versiune posibilă a ei.
- Am fost sigură de mine în momentul când am citit Quasar ca aceasta este cartea mea preferată și aș recomand-o oricui. Dar după aceea, am citit alter.ego. și Stresul dintre orgasme și am fost WOW. Nu mi s-a mai întâmplat, mie personal, să îmi placă la fel de mult toate cărtile scrise de același autor. De ce ai scris astfel de cărți? Și totodată, ce vrei să reprezinte cărțile tale în viața oamenilor?
Îți mulțumesc, Andreea. Le scriu cum vor ele, le redactez cum vreau eu, mai mult nu știu să-ți spun. Îmi doresc să facă exact ce face literatura pentru mine, să îi ajute să își definească mai bine viața, credințele, plăcerile, precum și gusturile literare. Indiferent ce simt citindu-mi cărțile, că le plac sau că nu, cititorii vor fi cu un pas mai aproape de ei înșiși. - Crezi că, cărțile tale au transmis mesajul pe care îl voiai?
Cititorii vor interpreta mereu prin prisma emoției și experienței lor. Eu doar încep cărțile astea, cu restul vin ei. E drept, știu că există cititori care le-au simțit exact cum le-am scris, pentru că mi-au spus asta, iar tu ești unul dintre ei. Sunt mai mult decît recunoscătoare cînd se întîmplă, fiindcă e o confirmare și pentru mine, așa cum e și pentru ei, că nu sunt singură pe lumea asta în simțire, în gîndire, în visare. Și oamenii chiar au nevoie să aparțină.
- Aș vrea să știu care este opinia ta în ceea ce privește cititul :)
Am în minte o poveste care-mi place tare mult. E cu colți, apropo. Îi știu titlul, începutul, sfîrșitul, cronologia, personajele, mitologia. Dar nu pot să o scriu încă. Mai am de săpat în folclor, în literatură și în studii. Asta e opinia mea despre citit. Că stă la baza învățării și îmbunătățirii noastre. Indiferent ce facem, că suntem scriitori, medici, avocați, vînzători sau că lucrăm cu mîinile, poveștile (și nu doar cele scrise) ne ajută să devenim mai înțelepți și mai deschiși, să ne depășim mereu fostul sine. Și mai pot – și știu asta din experiența personală – să ne salveze realmente viețile. Cînd treci prin ceva oribil, cînd nu știi de ce să te agăți ca să continui, cărțile te pot inspira, te pot ridica, te pot liniști sau neliniști, în funcție de ce ai nevoie. - De ce crezi că autorii români nu prea sunt promovați la noi în țară?
Nu știu despre ce vorbești, în bula mea se vorbește numai despre cărți. Adevărul e că în comunitatea literară, chit că ne iubim, chit că ne tragem de păr, stăm lipiți unii de alții. Suntem ca un grup restrîns de supraviețuitori într-o lume post-apocaliptică. Sau cel puțin așa se simte să fii scriitor într-o țară cu 42% analfabetism funcțional.
Ce interes au cei care se hrănesc din publicitate să promoveze o industrie care e la limita subzistenței? Cînd în România oamenii ori nu își permit să cumpere cărți, ori nu au niciun interes să o facă?
Avem și excepții, desigur. Mă uit la cărți care au o vînzare incredibilă, multe pornite de pe bloguri, recent de pe Watt, și îmi dau seama că autorii români sunt promovați, dar numai cînd strîng o comunitate mare în jurul lor. Care e secretul, nu știu. Știu doar că e imperativ să vorbim despre cărțile care ne plac, pentru că word of mouth este un fenomen puternic. „Degeaba” scriu zeci de critici, jurnaliști culturali și bloggeri despre un volum, dacă acesta nu iese din comunitatea asta restrînsă a oamenilor înconjurați oricum de cărți.
Ca să ajungă iar cititul în atenția maselor, trebuie să depășească zona asta. Și ca să se întîmple acest lucru, cred că cititorii trebuie să își înțeleagă forța. Ei decid ce se publică, ce se traduce și ce povești mor în timpul programului de 8 ore plus de la slujba de zi. Și o fac nu doar cumpărînd și citind, ci și recomandînd cărțile în cercul lor de cunoștințe.
- Ai putea să ne oferi un sneak peek din ceea ce urmează să producă pe piața literară Ana Mănescu?
Sincer, nu am mai scris serios de mai bine de jumătate de an. Am lăsat celelalte responsabilități să mă sece energetic și creativ. O să schimb lucrurile de luna viitoare, dar tot va mai dura ceva pînă voi publica o carte nouă. În plus, după cum îți povesteam mai devreme, cred că acum trebuie să am o perioadă de studiu într-ale fantasticului. Mi se pare important să îți știi nișa, să tragi din folclorul original, să citești cărți extraordinare, dar și slabe, să înțelegi clișeele și regulile, ca să scrii asumat totul.
Totuși, lucrez cătinel-cătinel la două povești. Una dintre ele este un roman (sau romane) cu colți și ursitoare, în care vorbesc despre subiectele mele preferate, iubirea și moartea, destinul și alegerea, precum și despre niște probleme care mă preocupă în contextual actual al lumii reale: răzbunarea, lipsa de acceptare a diferențelor, războaiele inutile, faptul că nu învățăm niciodată din istorie și consecințele acestora nu doar asupra unei planete, ci și asupra indivizilor și microistoriilor. Da, va fi un volum cu vampiri și altele fantastice, dar vreau și sper că va vorbi în primul rînd despre umanitate.
Celălalt volum este Sinuciderea Ielelor, un ciclu de povestiri în care niște creaturi fantastice se luptă cu identitatea lor și trebuie să accepte sau să își refuze destinul. Urmează întrucîtva o structură lovecraftiană, în sensul în care povestirile pornesc cu scene relativ normale și coboară în disperare, nebunie sau moarte. Nereida, cea care va deschide probabil volumul, poate fi citită în Revista de suspans.
Și acum, ca să o cunoaștem mai bine pe Ana Mănescu:
- Cafea sau ceai?
Niciodată cafea, nici măcar în bomboane. Nu ne împăcăm bine, vrea să fiu la fel de fierbinte ca ea, iar eu nu sunt fană a febrei. Așadar, ceai. Negru, de regulă. Arareori cu zahăr, poate cu un strop de lapte de orez. Însă cel mai des beau cacao. Cu trei lingurițe de zahăr și un strop de scorțișoară.
- Ciocolata cu lapte sau ciocolata cu alune?
Milka cu lapte. Uneori cu Oreo.
- Apus sau răsărit?
Răsărit, că-l prind mai rar.
- Game of thrones sau Sex and the city?
GOT. Deși este high fantasy, mi se pare mai realist și fabulos decît SATC. Cu toate acestea, în liceu ți-aș fi spus SATC, era serialul meu preferat. Aveam un strop din Carrie și un strop din Sam. Acum cred că sunt mai mult o Charlotte, după ce s-a căsătorit cu Harry și s-a calmat.
- Citit sau scris?
Scrisul este – și nu mă refer doar la literatură, ci și la jurnalismul cultural – un lucru esențial în viața mea. Însă nu poți să-l ai realmente fără citit. Ca dovadă faptul că acum nu prea scriu, tocmai ca să citesc. Deci citit, oricît de dureros ar fi.
- Pizza sau burger?
Ca să-mi citez omul, „pizza is life”.
- Coca-cola sau Pepsi?
Apă. Obișnuiam să beau Cola sau Sprite cînd fumam, dar m-am lăsat de mult de ele.
- Cărți în română sau cărți în engleză?
Ambele. Prefer să citesc cărțile în limba în care au fost scrise, dacă o stăpînesc suficient.
- Egipt sau Japonia?
Egipt.
- Apa sau pământul?
Știi ce spun eu, nu? Într-o zi, mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cît voi trăi. Sau voi trăi cît voi scrie. Deci apa, clar.
- Pictura sau muzica?
Muzică. Dacă aș fi avut vreun talent într-ale muzicii, nu cred că aș mai fi scris, m-ar fi consumat cu totul.
- Mitologia greacă sau romană?
Greacă. Dar e abia a patra alegere în topul de mitologii pe care vreau să le aprofundez. Prima e a noastră, fiindcă aici sunt rădăcinile mele, chiar dacă mi-s crescută în centrul Bucureștiului. Apoi sunt cele din Europa de Nord-Vest (celtică, scandinavă, anglo-saxonă etc.). A treia e cea rusească.
- Văz sau auz?
Mă pui să aleg între citit/scris și muzică, păi e frumos? Normal că văz, dar cu durere viscerală.
- Jazz sau rock and roll?
Rock fără roll. Alternativ și indie.
