Salut! M-am gândit să abordez astăzi un subiect interesant și anume distincția dintre cărți și filme. Ideea mi-a venit după ce am citit un articol pe hyperliteratura care mi-a dat daună cerebrală, pentru că e atâât de evident! Cum de nu m-am gândit la asta până acum? Vă voi explica mai jos ce mi-a damblagit creierul.

      Literatura este un domeniu atât de complex și cu o istorie atât de îndelungată, încât ar trebui să cercetez de la Adam și Eva și tot n-ar fi suficient, pentru a determina un început oarecum oficial. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au folosit de toate mijloacele posibile pentru a scrie, fiindcă aveau povești de spus. Ei bine, după inventarea tiparului (J. Gutenberg, sec XV), industria cărților s-a dezvoltat, ajungând la stadiul în care o găsim și noi astăzi: mii de romane publicate zilnic, tipărite în multiple ediții, cu coperți frumoase, uneori la cerere pentru că de ce nu, suntem cititori, avem drepturi. Așa că citim și ne imaginăm, personajele sunt angelice, decorul uimitor, creăm realitatea acelui roman în funcție de gândurile, ideile și convingerile personale, o subiectivizăm și o facem perfectă.

      PÂNĂ CÂND SE ANUNȚĂ ECRANIZAREA CĂRȚII ȘI TOT FARMECUL SE DUCE PE APA SÂMBETEI MORȚILOR. CE.

       Cinematografia este, din punctul meu de vedere, domeniul cu cel mai rapid traseu ascensorial. A devenit extrem de popular într-un timp foarte scurt și a reușit să influențeze major opiniile marelui public. Aparatul (care nu știu cum se numește) prin care erau proiectate filmele a apărut prin 1890 și a fost o super invenție pentru că a prins la public. Dintr-o dată, oamenii privesc la un ecran uriaș imagini care se mișcă, e ca și cum își văd mintea proiectând lucrurile astea. (Apropo, primul film a fost Ieșirea din uzina Loumiere din Lyon și a fost adus pe -chiar- marele ecran, în 1894.)

      Ideea aia care mă macină pe mine este următoarea: cum să compari o carte cu ecranizarea sa? Cartea este un proiector puternic al gradului de imaginație al fiecăruia, îți spune povestea și te lasă pe tine să o transpui. Filmul, pe de altă parte, nu îți spune povestea, nu tocmai. Ți-o arată și uneori nu e mură-n gură, trebuie să depui efort ca să deslușești ideea filmului. (sunt filme bune și filme nu bune, luăm în calcul filmele de la bunicele în sus).

      Așa deci. Cum să facem comparație între două domenii care vizează tipuri de public diferite (care uneori coincid, dar nu-i bai, nu vorbim despre asta) și care utilizează mecanisme distincte? În mod normal n-ar trebui să facem asta, dar o facem oricum. Pentru că suntem cititori, obsedați de cărți, comunități de fandom disperați și ne mândrim cu asta. Și pentru binele lor, sperăm că producătorii vor alege actori frumoși pentru a portretiza poveștile noastre preferate pe ecrane, sau vai mama lor! 


      Ce părere aveți despre asta? E ok să comparăm neîncetat filmul cu cartea și invers? Adică o facem. Dar este în regulă?

      Vă mai amintiți multele poze și citate care condamnă scrisul pe cărți? Dumnezeule mare! Sfârșitul lumii! Apocalipsa! Ragnarok și toate cele, dacă se întâmplă cumva să tragi o dungă cu pixul pe sub un citat mișto. Viața noastră este terminată, am putea la fel de bine să aruncăm cartea, nu merită să mai ținem un astfel de obiect bizar în bibliotecă, etc, etc.

       Dar dacă v-aș spune că poți să subliniezi cuvinte pe care nu le cunoști, sau fraze interesante? Că e în regulă să faci asta, că de fapt nu distrugi cartea, ci, asemenea autorului, o personalizezi, o însemnezi, o faci a ta.
 V-ați gândit vreodată cum ar fi să notați pe carte tot ceea ce gândiți în timpul citirii acesteia? Cum s-ar comporta cel care ar citi-o după voi? Cum ați reacționa voi, dacă ați citi o carte pe care cineva și-a notat gândurile înainte? N-ar fi interesant? Palpitant? Poate ar spori misterul romanului.

      Mi-am imaginat o poveste. Merg într-un loc și găsesc o carte. Nu știu despre ce e vorba, dar pe prima pagină, sub titlu, cineva a scris cu stiloul. Este un scris caligrafic, ordonat, și e fascinant, așa că citesc în continuare. În primul capitol, cititorul anterior a subliniat două citate de dragoste, câteva generalități despre viață și mai multe lucruri triste. Mă gândesc că omul care a citit-o era un romantic sau un melancolic; nu-mi scot ideea din cap și merg mai departe. Aproape că nu simt povestea propriu zisă, fiindcă mă fascinează povestea cititorului care și-a permis să scrie pe carte.
      În capitolul următor, acesta a continuat să sublinieze. Cu pixul și cu creionul. Uneori apar câteva x-uri și semnul unui colț care fusese îndoit. Continui să citesc. Cititorul continuă și el să tragă linii și începe chiar să noteze cuvinte pe margine. Ei, tupeu! Dacă pozele de pe facebook spun să nu scriem pe cărți, pe ăsta ce l-o fi apucat? Dar, deși sunt sâcâită, dau pagină după pagină, abia reușesc să fiu atentă la poveste, de abia le mai dau voie gândurilor proprii să mi se instaleze în minte. Am nevoie de gândurile cititorului anterior. Trebuie să aflu ce gândea el. Și citesc, aproape disperat, cu repeziciune.
      Ajung la capitolul final și însemnările se opresc. Îmi spun că voi da peste câteva notițe pe pagina următoare, dar nu se întâmplă așa. Ultimul capitol este lipsit de orice atingere vizibilă a cititorului, iar eu nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat. De ce s-a oprit? N-a reușit să termine cartea? Nu i-a mai mers pixul? Și-a pierdut creionul? Stop. Final.

Și realizez că nu doar o poveste bună face o carte bună. Ce face o carte bună, depinde de context, de moment, de autor, de cititori, de tine, întotdeauna calitatea cărții este determinată de subiectivism.

Nu este în regulă să distrugi cărți, dar este în regulă să scrii pe ele, atâta timp cât sunt ale tale. Dacă găsești un citat și vrei să îl subliniezi, fă-o! Dacă ai un comentariu, notează-ți-l pe carte. Ți se dă voie să faci asta. Știi vorba aia, „Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri”? E adevărată, dar dacă îmi pot încălzi prietenii, prin personalizarea lor, o voi face, indiferent de regulile care au umplut internetul, indiferent de motivele invocate de alții și de interdicțiile stereotipizate, care spun clar că nu ai voie să scrii pe cărți. Ai voie. Fă-o, dar nu îți bate joc :)

Hei guys! Zilelele acestea am citit câteva articole, printre care o mărturisire a unei fete, pe un blog foarte cunoscut din România, în care aceasta își spunea povestea, una foarte tristă, de altfel și printre rânduri, menționa cât de mult a ajutat-o scrisul și cititul anumitor cărți să depășească momentele grele.

Acest aspect m-a făcut să mă gândesc cât de mult ne influențează cărțile pe care le citim și cum aceste cărți ne inspiră să scriem și noi, la rândul nostru. Nu vi s-a întâmplat? Să citiți o carte atât de bine scrisă, care v-a transmis atâtea emoții, încât ați simțit o nevoie aproape disperată să scrieți și voi. O scrisoare, o poveste, o postare. Mie mi se pare incredibil câtă putere sălășluiește într-o carte, ce putere ascund aceste cuvinte adunate la un loc.

Am realizat un top aleatoriu cu cărți care m-au inspirat atât de mult, încât după ce le-am citit, m-a lovit inspirația atât de tare, încât nu mi-am putut lua degetele de pe tastatură, sau pix.

Ar fi, desigur, Mare Tranquillitatis. Îmi pare rău, dar nu îmi pare rău! A fost atât de traumatizantă cartea asta, încât sentimentele mele au scăpat de sub control. A fost un fel de copil care se joacă cu plastilină și amestecă toate culorile, să citesc cartea asta. Și v-o recomand, pentru că dacă sunteți oricât de puțin creativi și talentați în ale scrisului, veți vrea să citiți povestea Nastyei și apoi veți scrie propriile gânduri, cu emoțiile pierdute printre paginile cărții pe care tocmai ați terminat-o.

Eleanor & Park spune o poveste reală care merită citită. Este povestea multor adolescenți din ziua de azi, poate fi chiar povestea ta. Așa că, dacă este chiar povestea ta, de ce să nu o o spui și tu? Dacă Rainbow Rowell a reușit să își imagineze cu atâta acuratețe o scenă desprinsă din viața cotidiană, sunt sigură că realitatea ta ar fi și mai bună. Nu-i așa că acum ai și tu un cuvânt de spus?

Nu cred în trucuri ale autorilor, în tehnici de scris. Dar cred în apusuri, în miracole, în zâmbete și poezie. Slam, din dragoste pentru Layken, everybody! Nu știu voi, dar eu, după ce am citit cartea: 1. Am căutat The Avett Brothers. 2. Am scris poezie Slam (voi posta câteva zilele următoare). 3. -de fapt nu, ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut- am plâns și am fericit-o pe Colleen Hoover cu vreo două. Și da, sunt convinsă că în curând, după ce veți citi cartea, ne vom întâlni într-o cafenea pentru a ne recita poeziile slam.

Știți cărțile alea cu război? Cu război, arme, spioni, mă rog, tot ce înseamnă război? Puneți lângă asta o poveste curajoasă despre cum prietenia este mai puternică decât teama, decât iminența morții. Știți ce rezultă? O poveste incredibilă din care aveți atât de multe lucruri de învățat, încât sunt sigură că cel puțin un aspect vă va inspira și pe voi să scrieți. Ceva. Despre curaj, despre prietenie, despre cele mai mari temeri. Nume de cod: Verity este una bucată carte care oferă inspirație la pachet.

Așadar, ce părere aveți? Există cărți care v-au influențat să scrieți la rândul vostru?